DISCUL DIN PHAISTOS

Discul din Phaistos, un mister antic încifrat într-o limbă dispărută

Arheologul Luigi Pernier a scos discul din Phistos dintr-un strat de pământ negru care a permis ca artefactul să fie datat ca aparținând perioadei dintre 1850 și 1600 î.e.n.Această descoperire neobișnuită a fost făcută în 1908, în magazia subterană a unui templu legat de situl palatului minoic antic Phaistos, pe insula Creta.

Discul din Phaistos (fața A

Făcut din lut ars, discul din Phaistos are aproximativ 15 centimetri în diametru și o grosime de un centimetru, iar pe ambele fețe sunt încrustate simboluri misterioase.Semnificația scrisului nu a fost niciodată descifrată într-un mod acceptabil pentru arheologi sau pentru cercetătorii limbilor antice.Discul din Phaistos este neobișnuit din mai multe motive. În primul rând, este unic și niciun alt obiect (poate cu excepția toporului de la Arkalochori, Creta) nu are imprimat pe el o scriere similară.Scrisul a fost creat prin imprimarea pe lutul moale a unor caractere preformate, ceea ce înseamnă că este cel mai timpuriu exemplu de folosire a unui tipar mobil.Este important faptul că discul a fost descoperit lângă o a doua tabletă cu o scriere standard din această perioadă, tip de scriere cunoscut ca „Liniar A”. Au existat controverse privind autenticitatea discului, dar se crede în general că este autentic, fiind expus la Muzeul Heraklion din Creta, Grecia.S-au sugerat numeroase teorii, de la cea conform căreia este un disc de rugăciune și până la cea care spune că este un artefact adus pe Pământ de extratereștri antici. O teorie recentă și plauzibilă spune că este un mesaj codat intenționat. Dacă este adevărat, este una dintre primele forme de criptare sofisticată.

Complexul palatului de la Phaistos.

Cele 45 de simboluri diferite reprezentate pe disc par a fi fost încrustate individual (deși unele simboluri de același fel par să fi fost făcute cu ștampile diferite), după care discul a fost trecut prin foc.De asemenea, unele simboluri conțin indicii că ar fi fost șterse și apoi pe disc s-a încrustat din nou același simbol sau unul diferit.Din păcate, încă nu s-a descoperit nicio ștampilă cu simboluri, însă faptul că erau folosite ștampile sugerează că au mai fost făcute și alte discuri. Pe lângă simboluri, pe discul din Phaistos se află și liniuțe și linii punctate.Acestea par a fi făcute manual și apar întotdeauna la stânga simbolurilor dintr-un grup demarcat de liniile verticale. Însă liniuțele nu sunt prezente la fiecare grup.Cât despre semnificația lor, s-a sugerat că ar marca începutul cuvintelor, că sunt prefixe sau sufixe, vocale sau consoane în plus, semne care divid versurile și strofele sau semne de punctuație.Cum liniile sunt executate neregulat și nu sunt marcate cu aceeași grijă precum celelalte simboluri, s-a sugerat ideea că ar fi niște semne accidentale, apărute în timpul procesului de fabricație.Liniile punctate apar lângă marginea exterioară a spiralei, pe ambele fețe. S-a propus teoria că sunt niște semne ce marchează începutul sau sfârșitul textului sau diverse capitole, legând discul de alte discuri (încă nedescoperite) care formează împreună un text continuu.

Tabletă cu inscripții în stilul „Liniar A”, la Muzeul de Arheologie din Chania, Grecia.

Semnificația simbolurilor este aprins dezbătută de savanți, în ceea ce privește reprezentarea literală a fiecărui simbol și înțelesul său lingvistic. Putem spune că toate sistemele de scriere cunoscute încap în trei categorii principale: pictografii, sisteme de silabe și alfabete.S-a sugerat că numărul diferitelor simboluri este prea mic ca să fie vorba de un sistem pictografic și prea mare ca să fie un alfabet. Astfel, sistemul de silabe este cea mai probabilă variantă – fiecare simbol este o silabă și fiecare grup de silabe este un cuvânt.Într-adevăr, acesta este sistemul micenian numit „Liniar B”. Însă în cadrul unui astfel de sistem ne-am aștepta să găsim o distribuție rezonabil de echilibrată a simbolurilor dintr-un text dat și acesta nu este cazul.

Detalii de pe discul din Phaistos.

Ambele fețe ale discului din Phaistos au o distribuție inegală a anumitor simboluri. Astfel, s-a sugerat că unele dintre aceste simboluri reprezintă silabe, iar altele cuvinte întregi, adică sunt pictografii pure.Fără nicio dovadă concretă, diferitele teorii în ceea ce privește semnificația textelor includ ideea conform căreia ar fi un imn dedicat zeiței pământului, o listă de la curtea demnitarului, un indice privind centrele religioase, o scrisoare de bun venit, un ritual de fertilitate și chiar note muzicale.Însă, până când nu vom găsi alte discuri care să le ofere lingviștilor o gamă mai bogată de texte sau până când arheologii nu găsesc un echivalent al pietrei de la Rosetta, trebuie să luăm în considerare posibilitatea ca discul din Phaistos să rămână o enigmă codificată într-o limbă dispărută.

din nou despre apa dacilor

Pentru români şi strămoşii lor geto-daci, apa a fost şi este unul dintre cele patru elemente din care s-a clădit lumea. În miturile cosmogonice stră-române elementul apei este omniprezent, la fel ca în mitologiile tuturor popoarelor arhaice ale lumii. Prezenţa şi simbolistica apei în tradiţiile, basmele şi spiritualitatea românească este surprinzătoare prin definiţie, plină de semnificaţii şi personaje proprii din panteonul credinţelor populare autohtone. O călătorie în lumea apelor strămoşilor noştri este o incursiune fascinantă într-una dintre cele mai interesante şi concomitent puţin cunoscute mitologii şi culturi arhaice ale lumii!
Apele începuturilor
Toţi marii folclorişti care au studiat şi cercetat miturile şi credinţele străvechi ale populaţiilor româneşti din înteriorul şi exteriorul graniţelor ţării au descoperit aceeaşi credinţă în privinţa apei asociată haosului primordial.
„La începutul începutului, înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu, n-a fost pe lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic altceva decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Oriunde de-ai fi uitat era numai apă. Apa aceasta stătea nemişcată ca o oglindă, căci nici vânturi care să o tulbure nu existau pe atunci”, scria regretatul cercetător, etnolog şi artist Marcel Olinescu, în lucrarea sa de referinţă despre mitologia românilor.
Alte credinţe despre facerea lumii din ape au fost culese de către toţi marii folclorişti precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion Muşlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulcănescu. Toate aceste mituri cosmogonice ne vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din care a apărut universul, lumea şi implicit, viaţa (surprinzător sau întâmplător, toate teoriile ştiinţifice actuale susţin că viaţa pe Terra a apărut în apă, acum sute de milioane de ani).
Apa vie din poveşti se găseşte în locuri inaccesibile, „unde se bat munţii în capete”, şi aducerea ei este o sarcină extrem de grea
„Din început era numai apă, Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rânduri de aripi stă sub apă şi a strâns nişte spumă cât casa” , Datinile şi credinţele poporul român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi 1903 – Elena Niculiţă Voronca.
Pentru români, indiferent de provincia unde trăiau sau de perioada istorică, apa a fost un simbol la materiei prime, al curăţeniei şi castităţii, al stihiilor regenerării şi purificării, şi chiar al izvorului vieţii. Apa pentru strămoşii noştri era un preţuit simbol ambivalent. O substanţă şi o esenţă primordială din care iau naştere toate cele văzute. Şi în care acestea revin prin regresiune şi dizolvare. Bunăoară să nu uităm de multitudinea basmelor şi poveştilor noastre care ne vorbesc despre Apa Vie şi Apa Moartă.
La fel ca la alte popoare, şi la români apa este un simbol al inconstanţei şi perisabilităţii formelor, şi al trecerii timpului. Românii au surprins minunat într-un proverb înţelept apa care se opune focului masculin şi mistuitor, precum şi lumii mineralelor :
„Apa trece, pietrele rămân”.
Cultul apei şi mai ales al apelor are rădăcini în spiritualitatea geto-dacă şi s-a transmis în mare parte şi în creştinism. Anumite fântâni, izvoare, cursuri de apă erau venerate şi lângă ele se organizau ceremonii religioase şi rituri de trecere. Apa curată a acestor surse, era colectată în vase diverse întotdeauna înainte de răsăritul soarelui şi era considerată aşa zis-a „apă neîncepută”, folosită în toate ritualurile de purificare, de vindecare a bolilor şi de izgonire a duhurilor rele.
Să nu uităm că dacii înainte de a porni la luptă aveau ritualuri solemne în care se împărtăşeau şi beau din apa Istrului (a Dunării), fluviu considerat de ei un adevărat strămoş-zeu. Geţii venerau apa râului Ialomiţa, care în Antichitate se numea Naparis, Arumeti sau Helivakia. Romanii veniţi aici au venerat şi ei apa lui Danubis, căruia i-au adus numeroase ofrande pentru a câştiga bunăvoinţa zeului-fluviu.
Regretatul etnolog şi antropolog Romulus Vulpescu relatează şi despre o tradiţie ascunsă a românilor legată de apă, aşa numit-a hidromancie sau divinaţie în apă. Ghicitul în apă era o taină ascunsă, transmisă doar celor selectaţi după nişte criterii necunoscute în prezent. Unii vrăjitori şi vrăjitoare din lumea satului de odinioară prevesteau viitorul prin invovarea unor duhuri, entităţi şi divinităţi acvatice.
Vrăjitorii foloseau în acest scop vase din metal sau lut în care puneau apă neîncepută pentru a citi în oglinda apei. Tot ei erau capabili de a citi în suprafaţa apelor liniştite din fântâni, sau în locurile unde se strângea apa de la ploi şi zăpezi.
Peste aceste rituri şi credinţe străvechi s-a grefat şi folosirea apei sfinţite la biserică. În credinţele românilor apa sfinţită la biserică devine pură şi miraculoasă. Are puterea de a izgoni spiritele rele, de aceea aghiazma a devenit un antidot universal folosită şi în prevenirea sau tratarea anumitor afecţiuni medicale. Proprietăţi magice aveau şi apele luate din râuri şi lacuri în anumite zile de sărbătoare: Bobotează, Paşti, Sânziene, Sângiorz.
Apa vie, Apa Moartă, Apa Sâmbetei!
Studiind mitologia strămoşilor noştri, descoperim şi Apa Vie. Prezentă în basme şi legende, apa vie a stră-românilor este nimic altceva decât unul dintre aspectele miraculoase ale apei cu care se vindecă sau este vindecat eroul principal, solar prin definiţie, care este răpus mişeleşte de un duşman. Ea nu se află în opoziţie cu Apa Morţii, cum s-ar crede la prima vedere, ci este într-o relaţie de complementaritate totală cu aceasta din urmă.
Apa vie din poveşti se găseşte în locuri inaccesibile, „unde se bat munţii în capete”, şi aducerea ei este o sarcină extrem de grea, deoarece aceşti munţi se odihnesc doar la amiază sau de câteva ori pe zi pentru un timp foarte scurt, când se poate lua apă. Adusă de un ajutor al eroului, ea îl învie numai dacă bucăţile din trupul său ciopârţit de duşman sunt în prealabil închegate cu ajutorul Apei Moarte.
Aceasta din urmă nu trebuie confundată cu aşa numit-a apă de mort sau apa morţilor.
Aici este vorba despre apa folosită la spălarea rituală a morţilor, obicei prezent şi astăzi.
Apa de mort este folosită în ritualuri puternice de magie neagră, prin urmare este temută în lumea satului şi nu numai. Toate tradiţiile româneşti recomandă aruncarea în pământ a apei cu care a fost scăldat mortul, pentru a se pierde rapid orice urmă a ei.
În mitologia noastră mai întâlnim două ape magice care străbat Universul văzut şi nevăzut. Apa Sâmbetei, care dă ocol Pământului, poartă obiectele pierdute şi se scuge în Tărâmul Celălalt şi Apa Duminicii care izvorăşte în Rai, ocoleşte cerurile şi coboară pe Pământ ca o apă curată şi sfântă, câteodată sub chip de rouă.
Astăzi, cunoaştem expresia „a se duce pe Apa Sâmbetei”, cu sensul de a se risipi, a se prăpădi, a se pierde. Ea poartă numele ultimei zile lucrătoare a săptămânii tradiţionale, deoarece sâmbăta este ziua consacrată amintirii sufletelor celor morţi, atât în calendarul popular, cât şi în cel bisericesc.
„Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că este la sfârşitul săptămânii. Sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor”, după cum a notat Ernest Bernea în lucrarea Cadre ale gândirii populare.
Românii mai credeau că această apă care curge în tărâmul de dincolo este patronată de Sfânta Sâmbătă. Râu fabulos, izvorăşte de sub rădăcinile Arborelui Lumii, ca apă curată, dar după ce înconjoară Pământul de 3, 7, sau 9 ori, ca un şarpe, se îndreaptă spre iad. Doar că înainte de a ajunge în iad, Apa Sâmbetei mai trece pe lângă nişte ostroave (insule) populate se sufletele Blajinilor sau Rohmanilor, consideraţi în popor drept sufletele unor oameni cuvioşi, deosebit de blânzi şi drepţi, dar care erau mici şi nu puteau isprăvi nicio muncă. Dumnezeu a fost înduioşat de bunătatea şi dăruirea lor, şi i-a luat pentru a-i duce pe tărâmurile celelalte, pe sub pământ, pe acolo unde curge Apa Sâmbetei.
Această proprietate face ca orice curs de apă care curgea printr-un sat de pe vremuri să reprezinte simbolic principala cale de comunicare între cei vii şi cei morţi. De Paştele Blajinilor, românii de odinioară trimiteau acestor Rohmani coji de ouă roşii sfinţite la biserică pe calea apelor curgătoare.
Tot pe ape curgătoare românii dădeau drumul ofrandelor rituale în diferite sâmbete calendaristice dedicate pomenirii morţilor. Pe aceleaşi ape se aruncau obiectele care au aparţinut mortului după înmormântare, sau se lăsau pe apă toate obiectele vechi, nefolosibile în gospodărie, considerându-se că au avut şi ele parte de moartea lor simbolică şi prin urmare aparţin deja strămoşilor la care trebuie să ajungă.
În magia populară, toate apele curgătoare aveau ca arhetip de raportare Apa Sâmbetei, şi deveneau astfel căi de exorcizare a tuturor bolilor şi relelor.
Entităţile apelor şi chemătorii ploilor
Panteonul mitologic popular românesc al apelor cuprinde o serie de entităţi ale apelor cu rol de patronare a acestui important element existenţial. Multe dintre ele au un caracter malefic, negativ, ca o reminiscenţă ancestrală a fricii omului de apă, precum şi de respect faţă de puterea şi importanţa apei în viaţa oamenilor.
Apele periculoase precum râurile vijelioase, lacurile şi tăurile adânci, care prezentau pericol de înec, de asemenea marea pe timp de furtună, sunt populate de ştimele apei, de faraonoaice şi alte spirite feminine ale apelor care cântă, dansează lasciv şi caută să atragă în special bărbaţii pentru a-i îneca şi a le ţine sufletele robite în lumea lor din adâncuri.
În Marea Neagră există şi singura entitate mitologică marină a românilor, anume Dulful. Este peştele ce iese din apa mării pentru a se transforma în om şi încearcă mereu să fure nişte mere de aur dintr-un pom crescut pe o insulă. Numele său este probabil o contopire dintre termenii de delfin şi duh.
Un alt personaj relativ puţin cunoscut este si Muma Apelor sau Muma Ploii, o entitate feminină principală din ritul magic de oprire a ploilor torenţiale, fiind patroana ploilor prea abundente. Cu toate că face parte din complexul mitic al Caloianului şi Paparudelor, ţăranii români apelau la Muma Ploii doar atunci când ploile curgeau neîncetat iar apa ameninţa să inunde ogoarele şi locuinţele. Atunci femeile şi fetele se duceau la fântână şi modelau din lut două chipuri omeneşti. Bărbatul este Tatăl Soarelui, iar femeia Muma Ploii, care este îngropată cu tot tipicul unei înmormântări, în felul acesta fiind îngropate şi ploile. Pe timp de secetă însă, se proceda invers…
În lacuri şi în mare mai sălăşluiesc Sorbul Mărilor şi Sorbul Iezerelor, nişte peşti uriaşi cu aspect de balauri care sorb în gurile lor apele din albii cu tot ce se găseşte în ele şi le aruncă în ceruri, descărcându-le în nori de ploaie. Alte entităţi de anvergură mai mică sunt Oamenii de Apă, Împăratul Peştilor, Împăratul Racilor şi Crăiasa Broaştelor. În multe locuri din Munţii Carpaţi, se află Cumpenele Apelor, locuri tainice unde ar coborî însuşi Curcubeul să se adape.
Tot apa poate fi adăpost şi sălas pentru Diavol. În special în apele stagnante, lacuri, bălţi izolate cu apă stătută şi urât mirositoare se putea cuibări cu uşurinţă necuratul. De fapt, Cel din Baltă este unul dintre sinonimele dracului la români.
Deosebit de interesante sunt şi ritualurile pluviomatrice autohtone, în speţă Paparudele şi Caloianul. Paparuda, după cum a demonstrat folcloristul şi etnologul Ion Ghinoiu este o zeitate a ploii invocată de o ceată feminină să dezlege ploile în ziua ci poartă numele. Rolul entităţii ploii este de obicei jucat de o persoană pură, o fetiţă sau o fată nemăritată.
Aceasta intră în rolul paparudei îmbrăcându-se cu frunze de boz, brusture şi mai rar frunze şi tulpine de la alte plante, la o fântână sau pe malul unui râu, lac, iaz. Uneori poartă pe cap coroniţe de flori şi ţine în mână o cruce de lemn. Ceata Paparudelor colindă satele de la un capăt la altul, intră în curţi şi vizitează fântâni.
Paparuda este aşteptată pe uliţe cu vase pline cu apă din care este stropită din belşug. Ceremonialul de invocare a divinităţii pluviometrice cuprinde trei secvenţe: naştererea sau alcătuirea cetei Paparudei, celebrarea zeităţii şi ritul funerar. La apariţia secetelor mari din sud-estul României, obiceiul Paparudei este practicat şi în zilele noastre.
Deosebit de Paparudă, Caloianul este o păpuşă din lut, cârpe, paie şi crenguţe, îmbrăcată cu hăinuţe de pânză. Este o păpuşă cu chip pronunţat bărbătesc, având uneori ataşate organe genitale proeminente. Cu toate acestea, unii cercetători îl consideră o efigie a Marii Zeiţe neolitice ale cărei atribuţii de fertilitate şi reînoire a naturii au fost preluate de divinităţile spelializate în aducerea ploii precum Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Zâna Scaloiana, Caloianul, Scaloianul.
Aducerea sau oprirea ploilor se face conform modelului universal prin diverse rituri funerare preistorice precum abandonarea cadavrului simbolic al Caloianului într-un loc ascuns, sfărâmarea şi aruncarea bucăţilor în holdele semănate, aruncarea lui într-o apă curgătoare, îngroparea sau incinerarea. Urma inevitabil o petrecere de pomenire a Caloianului.
Ritualul Caloianului începe de obicei într-o zi de marţi, iar acest obicei a fost atestat în diferite stadii de evoluţie, pe tot întinsul României.
Izvoarele tămăduirii
Apariţia creştinismului pe meleagurile noastre a adus sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, precum alături de consacrarea unor cursuri de apă cu puteri vindecătoare. Probabil primul astfel de izvor este cel de la Mănăstirea Dervent de astăzi, pe locul unde Sfântul Andrei a făcut o minune. Un alt izvor tămăduitor este cel care curge la Mănăstirea Ghighiu din judeţul Prahova.
Mănăstirea Horăicioara din judeţul Neamţ adăposteşte de asemenea un izvor despre care credincioşii ortodocşi susţin că are puterea de a vindeca anumite afecţiuni.
Conform cercetărilor Bisericii Ortodoxe Române şi mărturiilor credincioşilor ortodocşi pe teritoriul de azi al României se află un număr de 33 de izvoare tămăduitoare. Ca protectori şi patroni divini ai tuturor apelor şi activităţilor legate de acest element la români apar Maica Domnului şi Sfântul Nicolae.
Astăzi, credinţele şi respectul avut odinioară de români la adresa apelor este aproape inexistent. Este nevoie doar de o iesire în natură şi o contemplare a oricărui lac, izvor sau râu luat la întâmplare…
Apele de azi ale României au devenit locuri de aruncat dejecţiile, substanţele poluante, reziduurile de orice fel, gunoaiele, recipientele de plastic, cadavrele de animale şi aproape orice lucru imaginabil. Poate doar mitologica Apă a Sâmbetei va avea puterea să spele dispreţul şi nepăsarea oamenilor faţă de elementul fără de care orice formă de viaţă nu poate supravieţui.

CAPITALA DACILOR

Capitala dacilor
Am fost învățați, încă din primele ore de istorie, că dacii și-au avut capitala la Sarmisegetuza și această afirmație, a devenit o axiomă.E drept, amplasarea strategică a construcțiilor din zonă, atât cele civile, cât și cele militare, mai mult, existenta celebrului “cuib de vulturi”, adică zonele fortificate, cu cetățile de piatră de la Căpâlna, Tilisca, Blidaru, Costești, piatra roșie, Vârful lui Hulpe, Fetele Albe, din munții Orăștiei și Șureanu, cu acea caracteristică interesantă a apropierii, cele din munții Orăștiei, se pot “vedea” una pe alta, existând posibilitatea comunicării rapide, instantanee aproape, a unor informații vitale, ne arată faptul că zona protejată, în speță Sarmisegetuza, reprezenta ceva foarte important, cel puțin pentru comunitățile dacice din preajmă, dacă nu mai mult, iarăși e drept că românii, cel puțin în cele două războaie cunoscute și mediatizate, adică cel din 101-102 și cel din 105-106, au țintit spre ea, cucerind-o în cele din urmă, e drept că aici, găsim unele vestigii, precum celebrele sanctuare, ce nu se mai găsesc în altă zona, însă, totul este relativ, datorită lipsei unor cercetări adevărate, meticuloase și profesionale, a teritoriului dacic, cel puțin a acelui teritoriu dacic care acum, se găsește pe pământ românesc.Din anumite motive, cel al lipsei banilor fiind cel mai frecvent și cel mai puțin credibil, cercetătorii noștri specializați în epoca străveche și veche, s-au rezumat la câteva puncte, de mult cunoscute, nici măcar asupra acelora ne făcându-se o cercetare exhaustivă.Probabil, cineva, dorea ca o mare parte din istoria noastră să rămână acoperită cu pământ.Probabil, pentru cineva, anumite informații noi, scoase la iveală, ar fi reprezentat un pericol.Probabil, ceea ce s-ar fi descoperit în anumite zone, lăsate intenționat în părăsire, era și este atât de important sau de prețios, pentru cineva, nu ori cine, cineva puternic, cu multă influență, cineva care are un cuvânt de spus, încât, se poate distruge și falsifica o întreagă istorie, se poate schimba drumul prin milenii al unui neam, poate fi distrus viitorul unui popor, pentru ca acel “cineva” să fie singurul beneficiar al lucrurilor ce vor fi descoperite acolo, căci, dragii mei, să nu va închipuiți cumva că dacă, acum câțiva ani, la Alba Iulia, ruinele unei foarte vechi biserici creștine, poate cea mai veche cunoscută până acum, au fost imediat acoperite la loc cu pământ, cineva nu știe ce se află acolo și nu are un plan, ca o dată, cândva, când se va uita total despre această descoperire, ea să fie scoasă din nou la lumina, însă, probabil, atunci, terenul nu va mai fi al statului, ci, al cui trebuie.La fel se petrec lucrurile și cu alte zone, pline de vestigii ale strămoșilor, cu artefacte de extremă valoare, sfinte pentru neamul nostru.Ele dispar, apoi, peste ani, apar în alte zone ale lumii, ca vedete ale unor colecții particulare, ori, redescoperite, prin straturi de pământ, adus cu vapoarele din România, astfel devenind indicii și probe concludente pentru vechimea și obârșiile altor neamuri.Când aud afirmații de genul:”dacii nu cunoșteau scrierea”mi se ridică părul în cap.Păi, ori ce om de bună credință, cu un minim de efort, poate vedea clar că, în această zona a lumii, a apărut prima formă de comunicare scrisă, însă, iată, o importantă proba, plăcuța de ardezie, descoperită sub un podet de cale ferată din apropiere de Tartaria, în anul 1975, cercetată de Hadrian Daicoviciu,apoi de Ion Horațiu Crișan, datată de acesta din urmă, în Germania prin metodă C14 și constatându-se că are o vechime cuprinsă între 8000 și 10000 de ani, fiind, după cunoștințele mele, cea mai veche scriere cunoscută, cel puțin până la ora actuala, nu se găsește, la loc de cinste într-un muzeu românesc, ci, într-o colecție particulară din sudul Spaniei!O inscripție extrem de veche, aflată pe o stanca, în zona Valea Rostii, de lângă Călimănești,jud.Vâlcea, a fost distrusă prin dinamitare, iar, bucățile salvate de unii locuitori, sunt acum “vânate” de indivizi ce nu sunt deranjați cu nimic de autorități, pentru că, sunt deasupra lor!Cel puțin 4 zone locuite de daci , din partea de sud a județului Sibiu, zone în care au fost atestate urme de locuire și in care, memoria ancestrală, vorbește despre câteva cetăți, au fost, nu doar părăsite, dar, transformate in terenuri agricole!Și, lucruri asemănătoare, se petrec in toate zonele țării, din Argeș,in Neamț și din Severin, in Satu Mare.Cu alte cuvinte,nu ne putem încrede in ceea ce ni se spune de către anumite autorități”abilitate”,pentru că, se pare, totul nu este altceva decât o mare mistificare, al cărui unic scop este acela de a ne îndepărta de adevăr, de adevărul privind rădăcinile noastre, pentru ca astfel, să putem fi mult mai ușor manipulati.Poate și din alte motive.Dar, sa revenim la capitala dacilor!A-și începe cu o întrebare,care este capitala românilor?Pusă așa întrebarea, răspunsul ar fi, clar, București, însă,mergând într-o anumită zona a țării și întrebând, ce capitala aveți, răspunsurile ar fi diferite, de la Cluj, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraș, Brașov, Suceava, Iași,la Târgoviște, Severin, Craiova,sau, mă rog, multe altele și toate, bine argumentate.Deci, chiar și astăzi, locuitorii diferitelor zone ale țării, se consideră entități aparte, aproape diferiți unii de alți, poate exagerez aici, dar ori cum,destul de legați afectiv de ținuturile lor și ținând la orașele lor, mai mari sau mai mici.De curând,câteva mari orașe ale țării, au făcut o alianță, dorind ,nici mai mult, nici mai puțin, o relativa separare de București.Cum credeți ca or fi simptit dacii acum peste 2000 de ani? Fiecare trib, se considera aparte.Fiecare avea propria sa capitală, cea mai frumoasă, cea mai înfloritoare, cea mai…Legătura cu centrul, era mult mai slabă, de multe ori, era chiar inexistentă. De la Bâtca Doamnei, până la Sarmisegetuza, se făceau multe zile, deci, dacă reprezentanți ai comunității de acolo, ar fi vrut să vină la “centru” ar fi făcut-o, cât mai rar cu putință, doar la anumite evenimente, de obicei, religioase și, puteți fi siguri, cu timpul, s-ar fi eschivat și de la acestea.Cum ne-am putea închipui ca traitorii pe platoul Bucegilor, păstorii din Muscel, sau cei din acum zisă “mărginime a Sibiului” și-ar fi lăsat baltă treburile, nu un ceas, două ci, cu zilele , cel puțin, chiar și o dată, sau de două ori pe an?Și, cum ne-am putea inchipui ca, pentru o aprobare, pentru o mediere sau pentru orice altceva, pentru o chemare la luptă, împotriva invadatorilor, cineva, și-ar fi pierdut timpul, mergând zile de-a rândul? Nu dragilor, nici astăzi, oamenii nu sunt încântați de așa ceva.Când este nevoie de o deplasare, chiar până la sediul județean, la o jumătate de ora de mers cu mașina, cand se poate rezolva la primăria de comună, ei, oamenii sar în sus și cer autonomie.Deci, părerea mea este că dacii nu puteau accepta o conducere ultracentralizată, nici din punct de vedere religios, ar fi fost tentați să-și creeze propriile centre, chiar dacă, ar fi existat și un centru, așa zis suprem.Cei care se leagă și se agață de teoria capitalei unice, motivând-o pe seama existenței muntelui sacru, Kogaion,indiferent unde-l localizează, nu trebuie să uite că acest nume Kogaion, vine de la KO GHEEA IO, adică, într-o traducere liberă,”Acolo unde pământul se întâlnește(sau, este una) cu divinitatea,iar astfel de locuri, sunt multe în munții noștri, de la celebra “gură de rai” din Bucegi,la Ceahlăul maiestos, sau ,Cozia,care, în treacăt fie spus, înseamnă cam același lucru,căci, acest nume vine de la KO ZA IO, adică,acolo unde se face legătura cu divinitatea(bineînțeles că este vorba despre legătură dintre pământ, sau om, sau omenire și divinitate), deci, după părerea mea, părere întărită și de imensa experiență a domnului profesor Ion Olaru, care, în lungile noastre discuții, accepta că pot exista mai multe “guri de rai” precum și mai multe Kogaioane,complexul de la Sarmisegetuza, reprezintă unul din centrele religioase și de învățătură ale dacilor, n-am putea nici măcar spune că cel mai important, alături de altele aflate pe toată suprafața acestor munți,ai noștri. Unicitatea zonei sacre de la Sarmisegetuza, constă doar în situarea sa foarte aproape de paralela45, loc cu semnificații deosebite pentru calcularea timpului, cu ajutorul celebrului “Aparat al lui Uriel” descris în Cartea lui Enoh, dovedit a fi, asemănător cu celebrul complex de la Stonhndge, precum și cu calendarul circular dacic, acesta din urmă însă, fiind mult mai précis, tocmai datorită construirii sale pe această paralelă(45) De exemplu, dacă anul calculat cu mijloace moderne are 365,212199 zile, anul dacic, calculat cu celebrul calendar(sau computer ceresc) are 365,212198 zile/
În concluzie, este posibil că zona sacră de la Sarmisegetuza, să fi fost unică doar prin prisma observațiilor și calculelor astronomice, deci, să fie un fel de centru universitar, nu unic, dar cel mai bine situate și dotat.Teritoriul Daciei, era presărat de zone energetic deosebite, cu centre energetice, așa numitele “guri de răi” în care se produceau detensionari, detoxifieri și vindecări, aproape miraculoase.Fenomenul “gurii de răi” cu toate că acum se vorbește din ce în ce mai puțin despre acest fapt, a fost descoperit, să spunem așa, de fapt, mai corect ar fi să spunem a fost evidențiat, de domnul profesor Ion Olaru, cel care, printre primii, a studiat acest fenomen în Bucegi.Însă, după cum spuneam și după cum și domnul profesor acceptă, este clară existenta mai multor asemenea puncte, poate, de intensități energetice diferite, însă, aceste intensități, sunt, de cele mai multe ori determinate de nevoia de energie manifestată în zonele respective.Dacă putem spune, cu cât sunt mai multe persoane care, într-un anumit moment, bine determinat, într-un anumit punct, de asemenea bine determinat, sunt doritoare, sau au nevoie de o anumită energie, aceasta se va manifesta.Dacă nu există doritori, sau vase, energia, fie va fi canalizată în altă parte, fie se va conserva.
Ca să revenim la capitala dacilor.Căderea Sarmisegetuzei, n-a reprezentat o tragedie, sau o pierdere ireparabilă pentru daci.A fost mai mult o pierdere morală, pentru că, extrapolând, dacă acum, ungurii ne-ar lua Clujul, din punctul de vedere al mediului universitar, n-ar fi tocmai o tragedie, pentru că, mințile luminate, profesorii, deținătorii de informații, dar și învățăceii, ar pleca în alt centru.Așa s-a întâmplat și la Sarmisegetuza,care, nu era altceva decât un centru de cercetare și religios.Decebal, încearcă să se refugieze în zona care actualmente se numește Rășinari și de unde se trăgea, toți ceilalți supraviețuitori, se refugiază în zonele lor, iar viața, pe toate planurile, de la cel economic, politic, militar, până la cel spiritual, mental sau religios, continuă in alte locuri.

DACII DIN ARMATA ROMANA

Dacii din armata romană – dovadă a continuităţii etnice
Valentin Roman / 22 august 2017
un articol de Valentin Roman
Un alt element ce susţine într-un mod care nu poate fi combătut continuitatea dacilor pe aceste meleaguri şi care, în acelaşi timp, demontează fără drept de apel teoriile fanteziste potrivit cărora dacii ar fi fost totalmente exterminaţi de romani, este prezenţa acestora în anumite unităţi ale armatei romane, după anul 106, atât în spaţiul Daciei Romane, cât şi în alte zone ale imperiului. În mare parte, dacii recrutaţi de romani au fost încadraţi în unităţi auxiliare ale armatei imperiale.
În lucrarea De munitionibus castrorum, care îi aparţine lui Hyginus, redactată, se pare, în timpul domniei lui Traian sau imediat după aceasta, printre popoarele din rândul cărora se recrutau soldaţi romani, îi regăsim şi pe daci, prezenţi în diverse unităşi militare, despre care, astăzi, avem suficiente informaţii pentru a realiza o listă, după cum urmează:
Ala I Ulpia Dacorum – O inscripţie descoperită la Roma, realizată în onoarea lui L.Aemilis Karus, guvernator al Cappadociei între anii 147-150 d.Hr., aminteşte de prezenţa acestei unităţi militare în provincia menţionată sub conducerea prefectului C. Iulius Erucianus Crispus. Unitatea în cauză mai este amintită şi de istoricul Flavius Arrianus, guvernator al Cappadociei la anul 136, care, în volumul “Ordinea de luptă contra alanilor”, precizează: “Ariergarda s-o alcătuiască detaşamentul geţilor şi cel care-l conduce”. În vremea lui Gallerius, unitatea încă exista, având locul de cantonare la Suissa.
.
Cohors I Ulpia Dacorum – Existenţa acestei unitati este confirmată de o diplomă militară romană datată la anii 156-157, în care se face referire la satisfacerea completă a stagiului militar de 25 de ani de către unii dintre militarii săi. În secolul al IV-lea, prezenţa unităţii cu reşedinta la Claudiana este atestată de o altă serie de izvoare literare şi militare.
Cohors I Aelia Dacorum – Aceasta este, poate, unitatea militară formată din daci cel mai des amintită de izvoarele antice. Prima menţiune a sa datează din iarna anilor 145-146 şi precizează că unitatea îşi avea garnizoana la Amboglanna, în Britannia. În această menţiune se vorbeşte despre lăsarea la vatra a celor care au terminat stagiul de 25 de ani, fapt care arată că unitatea a fost constituită în preajma anului 121, sub domnia lui Hadrian. Unitatea despre care vorbim era compusă din 1.000 de daci, aflaţi sub comanda unui tribun. Ea rămâne în garnizoana britanică până în plin secol al IV-lea.

Ruinele castrului roman de la Birdoswald
În inscripţiile din Britannia sunt amintite, pe lângă numele unor comandanţi ai unităţii, cele ale unor ofiţeri de rang mai mic, cum este cazul centurionilor Aelius Dida şi Decius Saxa, nume care au în componenţă şi părţi de origine dacică, aşa cum se poate clar observa. Un alt nume, cu origine clar dacică, este cel al lui Decibalus, ostaş în această unitate, nume prezent pe o inscripţie descoperită la Birdoswald. Textul acesteia, prezent pe o piatră de mormânt, în latină, este “D M DECIBAL … VIX DIEBVS … ET BLAES …VIXSIT A X ET… VS FRATER… “, care ar putea fi tradus, aproximativ, ,,Pentru spiritele plecate ale lui Decibalus….care a trait pentru…zile şi Blaesus…care a trăit zece ani şi…un frate…”.
De altfel, în cazul acestei unităţi, vorbim de prezenţa numelui său pe o multitudine de inscripţii descoperite în zonă, toate atestând că aceasta era formată exclusiv din daci.
Cohors II Aurelia Dacorum – Unitatea îşi avea garnizoana în Pannonia Superior, după cum atestă descoperirile arheologice, ea fiind creată în timpul domniei lui Marcus Aurelius cu scopul de participa la efortul de război împotriva ameninţării triburilor germanice şi a sarmaţilor în zona Dunării.
Cohors II Augusta Dacorum – În prezent, avem la dispoziţie o singură inscripţie care confirmă prezenţa acestei unităţi în provincia Pannonia Inferior. Ea face referire la înaintarea în grad a unui ofiţer ţi a fost descoperită la Dalj.
Cohors I Gemina Dacorum Milliaria – Numele acestei unităţi (elementul Gemina) relevă că, într-o fază iniţială, au existat două unităţi auxiliare formate din daci care au fost contopite într-una singură. În vremea domniei lui Septimius Severus, unitatea era contonată la Montana, în Moesia Inferior.
În afara unităţilor auxiliare compuse exclusiv din daci, prezenţa acestora este atestată şi în unele legiuni romane. Astfel, legiuni precum Legio I Italica, Legio I Auditrix, Legio III Augusta sau Legio XI Claudia, vor avea în componenţă soldaţi recrutaţi din Dacia, unii dintre ei urcând pe scara ierarhică până la poziţii superioare în comandamentul lor.
De asemenea, izvoarele antice amintesc de prezenţa dacilor în unităţi precum cohortele pretoriene, dar şi în unele unităţi călare ce asigurau garda împăratului. Majoritatea inscripţiilor în acest sens datează din preajma secolului II d.Hr. Sursele vremii relevă faptul că majoritatea unităţilor formate din daci au fost înfiinţate de Traian, Hadrian şi Marcus Aurelius.
În perioada secolelor II-III d.Hr, aşa cum arată C.Daicoviciu în lucrarea La Transylvanie dans l’Antiquite, numărul unităţilor formate exclusiv din luptători daci, prezente în armata romană, era comparativ cu cel al formaţiunilor recrutate din Belgia (12 unităţi), Siria (13 unităţi) şi Africa (9 unităţi), element care atestă în mod evident forţa demografică autohtonă a provinciei romane Dacia, chiar şi după războaiele grele cu legiunile imperiale de la începutul secolului II d.Hr.
Astfel, acest element contribuie la îndepărtarea fără drept de apel a teoriilor care promovează ideea falsă (promovate mai ales de grupuri care urmăresc obţinerea unor teritorii ale României) a unui vid demografic, care susţin că dacii au fost cu totul exterminaţi de romani şi că noi, românii de astăzi, nu am avea nicio conexiune istorică cu antichitatea.
Mai mult, faptul că numele unităţilor prezentate mai sus conţin referire exactă la etnia soldaţilor care le formau, denotă că administraţia imperială făcea o diferenţă clară între coloniştii aduţi în Dacia după anul 106 şi indivizii autohtoni, fiind vorba de grupuri distincte, cei din urmă păstrându-şi identitatea.
Chiar şi după părăsirea Daciei Romane de către administraţia imperială şi după reformele militar-administrative implementate de împăraţii Diocleţian si Constantinus I, în lucrările autorilor romani se vorbeşte de existenţa unor unităţi auxiliare formate din daci, numite fie “numeri Dacorum, fie simplu ‘Daci” sau “Dacisci”, recrutate din Dacia.
Prin urmare, la 165 de ani de la cucerirea parţială a Daciei, adică exact după acea perioadă prezentată de istoria noastră oficială drept una de intensă romanizare, tocmai sursele latine prezintă poporul dac drept entitate etnică distinctă, nu ca un mix între autohtoni şi colonişti.

ISTORIE DISTRUSA

Arheologii din Deva, controlați de arheologii clujeni aflați sub comanda prof. univ. dr. Ioan Glodariu, au deșertat în anii ’90 zeci de basculante cu moloz peste vestigiile antice existente în subsolul terasei a IX din incinta sacră a Sarmizegetusei-Regia. Molozul a provenit din sfărâmarea vestigiilor arheologice cu excavatorul din situl necercetat, situat la poarta de vest a incintei militare. Dacă se va face un sondaj de verificare pe terasa IX, se va constata că sub tone de moloz există numeroase ziduri antice, pe care le-am văzut împreună cu generalul de divizie Vasile Dragomir, fostul șef al Direcției Topografice Militare în cadrul Ministerului Apărării Naționale. Arheologii au înlocuit piesele originale din piatră fasonată de la sanctuarul circular, cu replici din lemn. Au aruncat piesele antice din piatră fasonată prin bălăriile din jurul cetății, reducând cultura dacilor, la cultura lemnului. Au ascuns sub o placă masivă din beton armat coloanele din piatră fasonată – parter + subsol – de la marele sanctuar patrulater de la Sarmizegetusa-Regia, înlocuindu-le cu plinte din beton, pentru a sugera că au fost folosite drept suporturi pentru stâlpi din lemn, etc. Cu alte cuvinte, arheologii a masacrat vestigiile antice din fosta capitală a Daciei și nu au fost trași la răspundere pentru faptele lor abominabile. A se revedea neapărat și articole intitulate DEZASTRUL PROVOCAT CETĂȚILOR DACICE DIN MUNȚII ORĂȘTIEI, AFLATE SUB PROTECȚIA UNESCO și CERCETARE ARHEOLOGICĂ… CU EXCAVATORUL!
Arheologii locali au turnat betoane armate monstruoase peste vestigiile antice de la Sarmizegetusa-Regia, pentru a opri accesul altor cercetători

Ravagii făcute cu excavator într-o terasă necercetată, aflată lângă poarta de vest a incintei militare de la Sarmizegetusa-Regia.

Vase din ceramică antică de valoare istorică inestimabilă au fost sparte de cupa excavatorului și folosite ca material de umplutură pentru a acoperi vestigii de la subsolul terasei IX, ce nu intrau în vederile arheologilor locali. Ce au făcut arheologii la Sarmizegetusa-Regia este o crimă împotriva istoriei civilizației omenirii. Vestigiile antice au fost fărâmițate de cupa excavatorului, transformate în moloz și transportate cu basculante pentru a fi deșertate peste vestigiile antice de la subsolul Sarmizegetusei-Regia. Am fost martor ocular, împreună cu generalul Vasile Dragomir, la această masacrare a istoriei României. Când am vrut să fotografiem scena oribilă, asupra noastră s-a tras cu o armă militară.
Marele sanctuar patrulater de la Sarmizegetusa-Regia a fost restaurat de către arheologi, fără a se lua în calcul colonele din piatră fasonată de la subsolul edificiul antic. Pestre vestigiile antice (a se vedea planul sanctuarului realizat de arhitecți) fost turnată o placă masivă din beton armat, deasupra căreia au fost amplasate plinte din beton, ce sugerează că ar fi susținut stâlpi din lemn. Coloane antice din piatră au fost îndepărtate de către arheologi și aruncate în bălăriile ce împrejmuiesc cetatea.

Marele sanctuar patrulater reconstruit de arheologi, ascunde sub planșeul masiv din beton armat, coloanele antice originale din piatră fasonată existente la subsolul edificiului.
Planul propus de arheologii clujeni pentru restaurarea sanctuarelor la Sarmizegetusa-Regia, sub formă de șoproane din lemn, acoperite cu șindrilă. Coloanele originale din piatră ar urma să fie înlocuite cu stâlpi din lemn iar în locul țiglei de pe acoperiș a fost propusă o învelitoare din șindrilă. (Sursa: Acta Mvsei Napocensis). În acest scop, au fost împrăștiate coloanele antice din piatră fasonată prin pădurile din jurul cetății.

Țigle antice din ceramică se găsesc în toate siturile arheologice pe care le-am cercetat cu echipa mea în zona Munților Orăștiei. Care să fie secretul dăinuirii țiglelor antice timp de milenii, de vreme ce țigla actuală are un termen de garanție de numai 30 de ani?

Stâlpi de lemn amplasați haotic de către arheologi în mijlocul sanctuarului circular, ce a fost construit în antichitate din coloane din piatră, care au fost prevăzute cu plăcuțe din bronz având litere și silabe scrise în limba dacică. Prin înlocuirea coloanelor din piatră cu stâlpi din lemn, a dispărut și dovada scrisului dacic.
Plantarea stâlpilor din lemn precum și înălțimea aleatorie a acestora a fost o improvizație de moment făcută de arheologii locali, pentru vizita anunțată a lui Nicolae Ceaușescu. Informațiile despre sanctuarul circular de la Sarmizegetusa-Regia le posed de la cel mai înalt nivel arheologic din Deva. Prin urmare, sanctuarul circular restaurat de către arheologi este un fals notoriu și nu are nicio valoare istorică.
Noi am descoperit zeci de kilometri de conducte antice din ceramică cu diferite diametre, pentru aducțiunea și distribuirea apei potabile la Sarmizegetusa-Regia și la celelalte cetăți dacice și așezări civile din zona cercetată. Numai că aceste materiale nu au intrat în vederile arheologilor. Ei susțin în continuare ideea năstrușnică, potrivit căreia dacii au băut apă de ploaie, pe care o adunau în bazine căptușite cu piatră grosieră, construite în afara zidurilor de apărate ale cetăților și așezărilor civile fortificate; deci la discreția atacatorilor. In fapt, echipa mea a descoperit că aceste bazine era haznale, pentru scurgerea apelor reziduale din cetăți și așezări civile. În realitate, dacii aveau rețele formate din conducte din ceramică, pentru aducțiunea și distribuirea apei potabile către consumatori.

Sarmizegetusa-Regia. Fragmente dintr-o conductă antică pentru aducțiunea apei potabile, extrasă dintr-un sondaj de verificare, spartă cu târnăcoapele de către arheologi.
Strămoșii poporului român au fost dacii. Romanii, sub conducerea împăratului Traian au purtat un război de agresiune și jaf împotriva Daciei
În baza mărturiei scrise de Criton, medicul personal al împăratului Traian, prada pe care au luat-o romanii din Dacia a fost imensă. Peste 160 de tone de aur pur şi peste 300 tone de argint și alte bogății au luat drumul Romei. În plus, până la retragerea romanilor din Dacia (271 – 275) minele de aur ale Daciei au fost exploatate intensiv de romani.
Rămâne în suspensie o întrebare crucială: cine au fost dacii? Statui antice reprezentând daci se găsesc răspândite în toată Europa, începând cu Spania până în Rusia. Iar în alocuțiunea rostită de regina Margareta a II-a, cu prilejul vizitei de stat a lui Nicolae Ceaușescu în Danemarca (1980), regina a adus elogii dacilor pentru cunoștințele agricole moștenite de danezi de la daci.

Mii de statui reprezentând daci sunt răspândite în țările europene.
Dacia avea un rol politic, economic și militar de prim rang în Europa antică. Era o stavilă militară de netrecut în calea tăvălugului națiilor migratoare, ce se pregătea a se rostogoli din răsăritul continentului spre Europa. Romanii sub conducerea împăratului Traian au distrus această formidabilă barieră militară, ce stătea în calea migratorilor. Armata romană a putut să învingă rezistența dacilor numai prin trădarea unui autohton, generalul dac Bicilis.
Prin ascunderea adevărului despre daci, Vaticanul devine părtaș la dezinformarea maselor umane asupra Istoriei universale
Documente asupra istoriei reale a Daciei și a dacilor se găsesc în Biblioteca Vaticanului, la fondul de manuscrise secrete. Este cazul, după aproape două milenii de așteptare, să fie desecretizate documentele asupra Daciei. Vaticanul a ascuns vina împăratului Traian pentru ravagiile făcute în Europa de popoarele migratoare asiatice, după distrugerea militară a Daciei. În cazul de față, Vaticanul participă la dezinformarea maselor umane asupra Istoriei universale, prin eludarea documentelor pe care le posedă.

simboluri sacre pelasge

Se spune că istoria este scrisă de învingători, însă noi avem un proverb din bătrâni: minciuna are picioare scurte. Ce nu vă va învăța nimeni, niciodată, în școlile din România, este că în spatele ”marilor culturi”, întotdeauna se găsește o alta, neobservată, uitată, uneori ignorată cu bună știință.
De ceva timp, învățământul din România, în loc să se revigoreze, să aducă la suprafață noile descoperiri, să corecteze greșelile și erorile ”învechite” pe care nu le mai acceptă nici măcar un copil de la grădiniță, nu face altceva decât să ducă nedreptățile existente la un alt nivel, mai periculos decât precedentul!

Cine nu dorește să se recunoască oficial că civilizația lăsată de acest măreț popor al Dacilor, a stat la bazele civilizației greco-romane, din punctul meu de vedere, luptă doar împotriva noastră și a trecutului nostru!
Vechii bătrâni greci își au rădăcinile în civilizația Traco-Geto-Dacică, iar ca argumente stau figurile marilor zei, ca Apollo și Dionisos, importați de aceștia de la nord de Dunăre din ținuturile Hiperboreenilor, ținuturi care au dat primul și cel mai important imperiu universal, Imperiul Pelasg.
Acum 14mii de ani, la sfârșitul glaciațiunii Wurm, din podișul Transilvaniei au început să migreze în toată eurasia, excedentul de populație care din peninsula Scandinavă până în grecia și Spania, până în India, ajungând chiar și în Egipt, după ce au trecut prin Asia mică și Mesopomia, au adunat în societate familiile și triburile răspândite prin caverne, prin munți și prin păduri, au întemeiat sate și orașe, au format cele dintâi state, au dat supușilor lor legi și au introdus modul lor de viață mai blând.
Tot bătrânii greci, cei ”înțelepți”, acordau Pelasgilor, atributul de divin, iar toți zeii, titanii și eroii din mitologia greco-romană, ca și din cea egipteană, nu sunt altceva decât suveranii marelui imperiu Pelasg, ale căror fapte impresionante, le-au asigurat prin intermediul memoriei colective nemurirea.

Munteanul este cel dintâi rege al Pelasgilor, denumit și Uranus sau Uran, care a domnit peste nordul și estul europei și peste Egipt.
Mari momente ale mitologiei Pelasge sunt descrise de Nicolae Densușianu în memorabila capodoperă Dacia Preistorică. Tumul eroilor, mormântul lui Ahile și templul lui Apollo sau Mănăstirea cea mare cu 9 altare din insula Leukea, sau Leuce, insula Albă din Marea Neagră, numită astăzi Insula Șerpilor, Brazda lui Novac, identificat de autorul Daciei Preistorice cu Asa sau Osiris cum l-au numit grecii, simulacrele megalitice ale divinităților Pelasge din Carpați, Sfinxul din Bucegi, care se mai numea și Sfinxul lui Neag, văzut ca prototip al celui de la Gizeh, și multe altele.
Nimeni (mă refer la autorități în primul rând) de la noi nu acordă suficientă atenție vechiului alfabet Pelasg, din care au derivat alfabetele fenician, grecesc și roman, precum și runele germano-scandinave. Maria Gimbudas în lucrarea sa Vechi Civilizații europene, face o analiză a scrierilor folosite de creatorii culturii Vința-Turdaș și demonstrează folosirea alfabetului pelasg de către aceștia.

Până în secolul trecut vechile litere Pelasge mai erau încă folosite de plutașii de pe Bistrița, care nu le mai cunoșteau însă valoarea fonetică și le foloseau ca semne distinctive pentru cherestele și lemne de construcție pe care le transportau.
Se știe că alfabetele sunt precedate de sisteme de scriere criptografică, cum ar fi hieroglifele egiptene și mayașe, care la rândul lor își au originea în semne și simboluri cu caracter ezoteric, pline de semnificații. Importanța acestor simboluri, la noi o găsim în folclor, sculptate în lemn și uneori în piatră, brodate pe haine, aceste semne tainice ale vechilor Pelasgi sunt ignorate cu bună știință de autorități, importanța lor fiind redusă cât se poate și prin orice mijloace de acești neaveniți!
Iată câteva dintre simbolurile sacre care din timpurile divinilor Pelasgi au ajuns până în timpurile noastre:
Cercul
Semnul eternei reîntoarceri, al timpului care este ciclic, spre deosebire de timpul istoric, liniar, punte între ce a fost și ce va fi, timpul mitic este un timp al repetabilității orientat ritual către origini. Este un timp al eternei întoarceri la izvoare și rădăcini, la momentul inițial al creației. Cercul mai este legat în mod evident de cultul solar, simbol al perfecțiunii și regenerării, al mișcării veșnice pe o traiectorie care nu are început și nici sfârșit.
Pus deseori în legătură cu soarele este motivul calului, des figurat, având importante calități apotropaice, fiind şi un simbol al măreţiei şi al frumuseţii desăvârşite; în viziunea populară, carul soarelui este tras de cai albi, care au sarcina de a „transporta” lumina pe întreaga suprafaţă a pământului. Asociat cursei cailor este şi motivul vârtelniţei cu patru braţe. Motivul cailor ca simbol solar este prezent şi în multe balade şi colinde.
Cercul ca simbol solar își are reprezentarea sa și în dans. Hora, la origine un dans sacru, hora se juca la răsărit, în sensul mișcării aparente a soarelui pe cer, se deschidea în spirală pentru a urca din vale pe înălțime și se recompunea în cercuri concentrice, care se putea roti și în sensuri opuse, redevenind un cerc mai mare. Ridicarea mâinilor în dans, inițial desprinse și apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui, o formă de adorație, iar baterea pământului cu piciorul, era un act prin care era fertilizat de energia solară.
”Bate hora din picioare, Să răsară iarăși soare, Bate hora tot pe loc, Să răsară busuioc.” Se poate trage deci concluzia că hora era și un act magic, menit să alunge întunericul, să risipească tenebrele și să invoce lumina izvorâtă din soare, Ochiul Lui Dumnezeu. Și nu trebuie uitat faptul că forma rotundă a acestei planete pe care locuim, nu este o descoperire a acestui mileniu. Cei vechi știau mai multe decât ne închipuim.
Până acum 40 de ani, țăranii din Munții Orăștiei întâmpinau răsăritul soarelui cu o horă, adunându-se de cu seară ca să ajute soarele nou să răsară la echinocțiu de primăvară.
Crucea Lumii
Numită uneori și Mundane Cros, adică Crucea Lumii, roata solară este semnul cel mai vechi din care au derivat crucea și zvastica. Se mai poate vedea pe troițele din lemn de la noi. Până nu demult, să tot fie o jumătate de secol, străbunicile noastre desenau roata solară pe cozonaci, o încondeiau pe ouăle de paște sau făceau covrigi cu această formă.
Zvastica
La Curtea de Argeș se afla înmormântat un personaj de rang înalt, bănuit a fi unul dintre primii Basarabi, Basarab I-ul sau după unii chiar legendarul Negru Vodă, care este de obicei identificat cu Tarhomir, tatăl lui Basarab I. Pe mantia și pe giulgiul lui sunt brodate numeroase zvastici. Acest fapt ar putea părea cel puțin ciudat pentru cei obișnuiți să asocieze acest simbol cu nazismul.

Vasile Lovinescu relatează în Dacia Hiperboreeană un incident petrecut în urmă cu vreo 60 de ani, când niște legionari își făceau propagandă într-un sat de munte, arborând alături de tricolorul Românesc, steaguri cu zvastică. Ei au fost foarte uimiți când un bătrân țăran le-a spus că semnul acela nu poate fi nemțesc, întrucât e de-al nostru din vechime, încă de pe vremea Urieșilor.
Zvastica era un străvechi semn inițiatic al nemărginirii în timp și spațiu, al regenerării necontenite a vieții, al focului sacru capabil să îndepărteze demonii întunericului. Așa o considerau vechii locuitori ai Daciei, care o gravau pe uneltele de os, pe oale sau pe arme. Zvastici apar și pe covoare, scoarțe sau piese de mobilier, ba chiar și pe monezi.
Tot în Dacia Hiperboreeană, Vasile Lovinescu se referă la o monedă ce are pe avers o clădire, pe zidul căreia apare un cap de taur și o zvastică. Autorul consideră că este reprezentarea Cetății Soarelui, numită și Mânăstirea Albă, templul și centrul de cult al lui Apollo, zeul luminii pe care grecii l-au importat din nordul Hiperborean, localizat de mai mulți istorici și arheologi în Insula Șerpilor din Marea Neagră, numită în antichitate Insula Albă. Despre semnificațiile acestor denumiri s-a scris atât de mult, încât nu mai are rost să mai insistăm aici.
Zvastica este simbolul soarelui de primăvară, al dimineții, al naturii ce renaște, atunci când e orientată spre dreapta, iar când se orientează spre stânga stânga ea reprezenta un dublu z, monograma lui Zamolxe.
Crucea cu raze
Până la ora actuală, la Tărtăria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Interpretările care s-au dat simbolurilor de pe plăcuțele de la Tărtăria sunt multiple, mulți sugerând că nu pot fi puse în corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau să apară o mie de ani mai târziu. Numai că în Sumerul mesopotamian au apărut ca scriere deja structurată! Conform scrierii sumeriene, pe plăcuțele ritualice de la Tărtăria apar zeul Su (pronunție Saue), reprezentat de simbolul „H” – scăriță – și zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”.
Este pentru prima dată în istorie când apar ambele simboluri religioase. Casta preotească a perpetuat aceste simboluri, oriunde a ajuns în peregrinările misionare. Și nu întâmplător Tărtăria se afla la poalele Munților Șu.Re.Anu, trei ipostaze ale divinității solare primordiale, regăsite în cultul de la Tărtăria, în religia egipteană și în religia mesopotamiană.
Toate având ca simbol crucea cu raze și ca animal devotat șarpele, simbol al energiei. Su sau Saue de la Tărtăria este cel mai vechi și cel mai enigmatic zeu al timpurilor de început. Este reprezentat cu două fețe privind în direcții opuse și a fost venerat, după cum s-a dovedit arheologic, pentru prima dată pe aceste meleaguri, în sanctuarul de la Tărtăria.
O mie de ani mai târziu a fost preluat sau pur și simplu ”dus” cu vreun val migrator în Sumer, unde era zeitate secundară, numit Saue – grafic ”H”-, Usmu și Ara. El i-a cedat locul de zeitate supremă și simbolul (crucea cu raze) lui Anu, așa cum reiese după un cilindru neobabilonian aflat în Muzeul Britanic (vezi foto). În Egipt, apare mai târziu ca Re și Ra, având ca simbol inițial crucea în cerc, apoi discul înaripat. Crucea cu raze apare la noi și pe ceramica din Munții Orăștiei, iar zeul cu două capete apare pe monedele Dacice.
Crucea
Derivată din roata solară, crucea cu patru brațe egale este emblema triunghiului luminii. Semnul celor patru puncte cum îl numea un mare preot al lui Zamolxe. Este un semn al tuturor punctelor cardinale, al totalității și unității,, al logosului creator, al centrului universului, dar și al nemărginirii.
Unii cercetători îi atribuie origine latină (nu romană!), “crux”, acesta fiind însă doar un stâlp vertical, fără “patibulum”, adică fără brațe. Pe cruce erau executați osândiții la moarte.
În istoria Dacilor crucea exista cu multe mii de ani înaintea creștinismului, ea însemnând cerul și pământul, răsăritul și apusul, viața și moastea, centrul acesteia fiind centrul universului, Soarele, pe care Dacii îl adorau.
Spirala
”Totul se spiralează” spunea Vasile Pârvan în Getica .
Este simbolul cel mai des întâlnit pe bijuteriile Dacice și este strâns legată de cultul Soarelui. Spirala Dacică este cel mai caracteristic, dar și cel mai ermetic simbol al poporului nostru. Simplă, dublă și în special triplă, ea reprezintă viața veșnică ce ne-a dat-o Daksha, creatorul poporului Dac.
Spirala este semnul nemuririi nației noastre, al răspândirii noastre în spirală spre infinit fără a ne uita, niciodată originea Dacă. Mai este interpretat cu sens de blestem pentru cei care-și uită limba și neamul!
N. Săvescu (2000) atribuie acestui tip de spirală numele de “spirală pelasgă”, denumire ce este mult mai îndreptăţită comparativ cu cea de “spirală celtă “, sintagmă utilizată de H. Hubert (1983), fără a ţine cont de faptul că atunci când se vorbeşte prima dată de Celţi în centrul europei, spirala avea deja 5000 de ani de utilizare continuă în aria ei de geneză din vestul Carpaţilor Meridionali, acolo unde trăiau Dacii, moştenitorii de drept ai spiralei.
Faptul că Celţii foloseau şi ei spirala cu scopuri atropaice le trădează originea carpatică de unde au plecat, probabil, în timpul epocii de tranziţie la epoca bronzului. În acest context se pot explica numeroasele apropieri dintre Celţi şi Daci puse pe seama influenţei Celţilor, în special interzicerea scrisului, construcţia cetăţilor pe creste montane şi multe altele. Desigur nu negăm influenţe ulterioare până la războaiele regelui Dac Burebista, care i-a alungat definitiv pe Celţi din centrul europei.
În aria de origine, spirala şi meandrul n-au dispărut niciodată timp de peste 8000 de ani dovediţi, ele fiind utilizate şi astăzi de către olteni, bănăţeni şi mai ales de pădureni (locuitorii Munţilor Poiana Ruscă ) în motivele de pe covoare, haine de sărbătoare, încrustaţii în lemn, chiar dacă semnificaţia sacră a fost uitată, şi mai ales în lumânarea mortului, obicei practicat mai ales in Oltenia de Nord, unde apare fără îndoială ca simbol atropaic.
Apa
Unul dintre cele mai vechi simboluri este cel ce era tatuat pe capul marelui zeu al creației, al Genezei lumii, a celui ce și-a așezat primii 10.000 de fii – „pe poporul ales” – pe cele mai frumoase plaiuri ale lumii. Acest semn se găsește pe capul zeului „DACIA” (DAKSHA)-fiind și un simbol al apei, al potopului și al materiei. Îl găsim și astăzi peste tot cuprinsul vechii Dacii – țara pe care EL, marele zeu al genezei lumii a iubit-o ala de mult, „Țara Zeilor”.

”Românul face să aibă preferinţă pentru ornamentul geometric. El evită reprezentarea naturii chiar sub forma stilizată. Acest stil ne-ar veni de la Daci, străbunii noştri, care îl deţin , la rândul lor, de la predecesorii lor, oamenii pietrei cioplite şi ai bronzului”, ne spune istoricul și criticul de artă Gh. Oprescu, referindu-se bineînțeles la faptul că oamenii pietrei cioplite și a bronzului nu sunt alții decât cei care au civilizat europa acelor timpuri, care au format primul imperiu universal, Pelasgii!”

Facerea lumii din muntii Retezat

Pentru greci, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pamant (Homer, Ephor, Eschil) ba chiar sfinti (Dionisiu din Halicarnas) sau divini (Homer). Ei se aflau in Grecia inca dinaintea celor doua potopuri, unul petrecut pe vreamea regelui Ogyges, celalalt pe vremea lui Deucalion, ambele inainte de Noe. Ba, mai mult, ei traisera inaintea de aparitia Lunii pe cer.
Primul om nascut pe pamant se numea Pelasg si era un exemplar deosebit din toate punctele de vedere, care i-a civilizat pe salbaticii care existau deja inaintea lui. Poetul Asini si Pausanias spun ca Pelasg s-a nascut din pamantul cel negru pe culmile inalte ale muntilor. Cu el s-a inceput speta de oameni muncitori.
Alta personalitate pelasga a fost Prometeu care era fiul lui Iapet, mama fiindu-i Geea. si el i-a civilizat pe bastinasi, printre altele invatandu-i sa extraga minereuri si aurul. Pelasgii se aflau si in Creta cu numele de Corgbanti si Dactili. Plasgii au creat divinitatiile si cultul lor, dar si influenta li sa extins peste toata Europa. Dodona era centru religios Pelasg unde era adorat Joe. Atena a fost infiintata de pelasgi, Macedonia era pelasga ca si Illiria.
Insula Lemnos era inchinata lui Velean. Insula Delos se numise inainte Pelasgia ca si insula Lesbos. Ionia pe coasta Asiei mici era pelasga cu orase ca Efes si Mi let. Miletul, de unde era Thales si Herateu, facea comert cu Dunarea de jos. Eloii aveau Troia care fusese ridicata de Apollo si de Neptun. Lidienii, din care o ramura tursenii ajunsesra, erau pelasgi veniti de la Dunare. Lycaon era fiul lui Pelasg. Rezulta ca numele acestui popor, a carui existenta nu este contestata de nimeni venea de la marele lor rege numit Pelasg, care a fost o persoana fizica si nu un concept.
Pelasgii si populatiile componente dar cu nume diferite in timp si spatiu ca: hiperborei, arimi, ramani, sciti (vechi), geti, valahi, ocupau o suprafata foarte mare a Europei a carui centru de greutate era spatiul carpato-danubiano-pontic, spatiul stabilit de arheologii contemporani (vezi Marija Gimbatos) pe baza unor probe materiale care nu se gasesc decat in aceasta parte de rasarit a Europei.
Confuzia de identitate intre pelasgi si hiperborei fiind cea mai facila insistam asupra intaietatii primilor bazandu-ne si pe cronicarul Pindar (sec V i.H.) care in „Olimpicele” III 28 spune ca Hiperboreu era fiul lui Pelasg. Despre hiperborei exista prea multe surse clasice (Diodor Siculus, Pomponius Mela, Pausanias, Pindar, Strabo, etc) care atesta prezenta lor la nordul Dunarii, ca si Pelasgii. Mai precis este Clemens din Alexandria care in Stamateis IV, 213 spune ca Zamolxis era Hiperboreean.
Pamantul negru mentionat de Pausanias este evident ca se afla la nord de Dunare (cel din Basarabia este celebru si astazi) din care cauza pana nu de mult tara noastra era considerata granarul Europei. Exploatarea minereurilor si a aurului (vezi Baia de Fier, Baia de Arama, si muntii Apuseni) Prometeu nu putea s- o faca decat tot pe acest teritoriu, deoarece aur in Europa nu se mai gasea decat in Spania. Argumente de localizarea centrului arealului pelasg sunt inca numeroase dar evidenta este atat de clara incat nu mai trebuie subliniata. Precizarea in timp a fenomenului pelasg este mai dificila intrucat reperul dat de cele doua potopuri este foarte labil. in Geneza 9 si 10 se arata ca primul intre cei trei fii ai lui Noe a fost SEM. Urmasii acestuia au fost: Elam, Asur, Arpacsad, Lud si Aram. Din Arpcsad urmasii sunt selah, Eber, Ioctan si Peleg, si asa mai departe. Ne oprim la acesta pentru ca : „in zilele lui s-a impartit pamantul, cuvantul insusi insemnand impartire”. Dar, inca mai mult, Peleg prea seamana cu Peleaga Varful de 2509 m., cel mai inalt al muntilor Retezat si ne reamintim ca
Asin si Pausanias au scris ca Pelasg s-a nascut pe culmile inalte ale muntilor.
Revenind la Geneza se mai poate adauga ca lui Eber i s-a nascut Peleg cand avea 34 de ani si ca la randul lui acesta a devenit tata la 31 de ani fiul sau fiind Reu. Peleg a trait 239 ani, de altfel ca si Reu.
Dupa cronologia traditionala sau mistica bazata pe miscarea Soarelui si a Terrei pe ecliptica, Nostradamus si Tritheme considera ca: Sem a trait 600 de ani din care 98 inaintea Potopului Arpacsad a trait 438 ani, nascandu-se in anul 2 dupa potop. Selah a trait 433 ani, nascandu-se in anul 37 d.P. Peleg a trait intre anii 101-340 d.P. Reu a trait intre anii 131-370 d.P. Aceeasi cronologie considera ca de la Adam la Noe s-au scurs 8608 ani, 4304 de la Noe la Abraham, 2152 de la Abraham la Issus Hristos.
Perioada de la Noe la Abraham de 4304 ani corespunde la doua perioade zodiacale in care s-a aflat Omenirea, respectiv in Gemeni si Taur. Dupa teoria ciclurilor vietii pe Terra, fiecare din acestea s-a terminat cu mari convulsiuni care conduc la pieirea omenirii respective, cu cateva exceptii caci o continuitate a existat si va exista. inaintea ciclului in care ne aflam acum, omenirea inceputa de la Adam a fost distrusa prin Foc pe vremea cand se trecea din Zodia Scorpionului in Balanta. Ciclul de viata urmator a corespuns zodiilor Balanta, Fecioara, Leu si Rac si a fost distrusa prin Apa, respectiv Potop. Fixarea in timp tinand seama de mersul soarelui pe ecliptica a acestor perioade se poate face stiind ca omenirea se afla intr-un semn zodiacal timp de 2152 ani.
Ciclul in care ne aflam si care cuprinde zodiile: Gemeni, Taur, Berbec si Pesti se va incheia in anul 2137 elementul distrugator fiind la data aceea Aerul. tinand seama de cele de mai de sus, inseamna ca inceputul actualului ciclu respectiv potpul lui Noe a avut loc pe la anul 6471 i.H. si ca deci Pelasg, cel care ne intereseaza pe noi, a trait intre anii 6370 si circa 6131 i.H., ceea ce nu inseamna ca populatia care, de atunci s-a numit pelasgi nu era mult mai veche. in continuare sa incercam a vedea daca Pelasg-Pelega nu este o apropiere de nume cu totul intamplatoare. […]
[…] Dintre Carpatii nostri, cei Meridionali prezinta un interes deosebit din punct de vedere istoric si ezoteric.
La randul lor dintre acestia interesul major a fost focalizat pe muntii Retezat si anume ramura nordica. In continuare demersul a precizat ca vf. Peleaga si Valea Rea pe care acest varf o domina necesita o atentie speciala si nu de exemplu varfurile Retezat sau Papusa 2508 m sau oricare alta vale din acest masiv. Problematica speciala a lacului Bucura este legata tot de vf. Peleaga, unde si lacul este inconjurat si de alti munti, legatura fiind realizata prin umbra care cuprinde acest varf la apusul soarelui de vara.
Retinand ca marele popor pelasg isi avea centrul geometric de raspandire tocmai aproximativ actualul judet Hunedoara si mai la sud pe valea Cernei incluzand Clisura Dunarii, si stiind ca cei care conduceau destinele oamenilor locuiau zonele inalte ale muntilor, este aproape firesc ca Vf. Peleaga sa poarte numele regelui sacerdot Peleg (sau Pelasg) al pelasgilor. Probail ca in poiana Pelegii era resedinta lui obisnuita, pe varf sau pe Valea Rea retragandu-se doar periodic conform obiceiului consemnat mai tarziu la Zalmoxe.
In momentul istoric in care, in expansiunea lor, pelasgii au ajuns si in Orient Mijlociu respectiv in Mesopotamia, ei au lasat amprenta numelui regelui atat in Vechiul Testament cat si in toponimia locala. Din cartea Genezei s-a vazut ca genealogia dupa Noe apare si Peleg care a trait 239 de ani si care la 31 de ani l-a avut ca fiu pe Reu. Pe de alta parte dupa cronologia traditionala aprofundata de Nostradamus, Peleg a trait intre anii 101-340 si fiul sau Reu intre 131-370 in ambele cazuri anii mentionati fiind dupa Potop. Dar personalitatea lui Peleg a fost atat de mare, si nu este de mirare caci atunci s-a impartit pamantul, incat numele lui a ramas si in toponimie. Sapaturiule arheologice terminate in anul 1939 in localitatea Horan (mentionata si in Biblie) au dat peste 25 000 tablite de lut ars din care s-a descifrat printre orasele mentionate si unul numit Peleg, orase situate in nordul Mesopotamiei (Vladimir Teleoaca).
Dar „coincidente” toponimice in cronologia traditionala se mai gasesc. Peleg este un urmas al lui Arpacsad care trimite direct la Arpas, localitate aflata in linie dreapta la 140 km de vf. Peleaga. Dar inca se mai pot observa si alte „coincidente”. Iafet al treilea fiu al lui Noe, a avut 7 fii dintre care ultimul se numea Tiras, exact ca Nistrul nostru. Ham, care era al doilea fiu al lui Noe, l-a avut ca urmas pe Canaan care ar putea sa provina de la Caineni, care se afla numai la 111 km de vf. Peleaga, si unde de asemenea se intampla unele evenimente ciudate inclusiv, in ultima vreme, a unei frecvente mai ridicate de accidente auto. Investigatia poate cuprinde si nume de localitati ca Gherar (Geneza 10,19) care poate fi foarte bine Ghelar, care cu 40 Km este inca si mai aproape de vf. Peleaga. Celebra Gomora poate fi la fel de bine Govora aflata la 105 km. distanta, si periclitata si zona ei de-a lungul mai multor ani, cu disparitia prin gaze toxice care se fabricau in apropiere. Alta localitate Lesa poate fi foarte bine Lisa la 175 km dealungul muntilor. Se poate observa ca toate aceste nume de localitati si de oameni se regasesc numai in Carpatii Meridionali si la o distanta maxima in linie dreapta de maxim 175 km de vf. Peleaga.
Vladimir Teleoaca atrage atentia asupra numelui Avram (urmas al lui Reu, pe filiatia Serug, Nohar si Terah) si antroponimele si toponimele asemanatoare aflate pe teritoriul nostru in numar foarte mare. Pe de alta parte nu este greu de remarcat ca filiatia Peleg- Reu se gaseste in orografia Retezatului de nord unde s-a vazut ca Valea Rea se naste din muntele cu vf. Peleaga. Se aduce aminte ca si la inceputul sec. XX rau se scria reu.
Avand in vedere ca s-a demonstrat expansiunea pelasga si in zona Orientului Apropiat si Mijlociu, adica Palestina si Mesopotamia, este evident ca „coincidenta” de nume nu s-a datorat venirii unor popoare din aceste zone ale Orientului, in Carpatii Meridionali, mai precis in Retezat. Prioritatea istorica a acestei zone: vf. Peleaga, Valea Rea, o incarca cu un potential energetic ocult care se manifesta diferit si pe care inca nu-l intelegem. Acest potential manifesta inteligenta. El apara locurile sacre de intrusi nepoftiti cantitativ si calitativ. Din prima speta se poate cita salvarea poienii Pelegii de prea multi interesati de eclipsa din 1999, din a doua categorie fac parte disparitii definitive sau partiale ale unor turisti a caror vibratie nu corespunde locului sau din alte motive karmice. La aceasta activitate de autoprotejare participa efectiv o serie de sculpturi megalitice de mari dimensiuni din care vreo trei se afla in zona Peleaga, cea mai frumoasa fiind Sfinxul Pelegutii. Aceste sculpturi nu au fost realizate de stramosi numai de frumusetea lor ci se comporta ca niste cristale care primesc, triaza, amplifica si retransmit campuri de vibratii, dupa un program prestabilit.
Acelasi potential se manifesta si premonitoriu. Sarabanda de lumini din Valea Rea atentiona asupra unui accident (de avion) care urma sa se intample curand. Totul este sa intelegem aceste semne si implicit fortele inteligente care le genereaza. Potentialul energetic remanent dupa atatea zeci de mii de ani provine de la contactul unei civilizatii energetice, venita din spatiu cu Terra, contact care a avut loc tocmai aici in Retezat. Urmare acestui contact s-a nascut o rasa viguroasa (vezi guganii) care a expandat pe un areal imens si a creat civilizatia actuala mai ales dupa ce populatiile nou nascute au ajuns in Orientul Apropiat si cei Mijlociu.
Romanii sunt urmasii directi ai acestor populatii primordiale si spatiul in care a avut loc contactul cu o civilizatie mai avansata si binevoitoare trebuie respectat si venerat, caci ar mai putea revenii in actualitate prin alte evenimente majore nebanuite.

Noi,fiii lui Pelasg

„De ce limba s-au folosit pelasgii eu cu siguranta nu pot sa afirm; dar daca ne este permis sa facem o concluziune dupa pelasgii ce mai exista si astazi în orasul Crestonia deasupra tursenilor (în partea orientala a Macedoniei, lînga mare) si cari locuiau odata în regiunea numitä astazi Thessaliotis… de asemenea, daca vom avea în vedere limba pelasgilor, cari au întemeiat orasele Placia si Scylace din Hellespont si cari locuise mai înainte laolalta cu athenienii, atunci vom putea face concluziunea ca pelasgii s-au folosit de o limba barbara. . .
În ce priveste însa neamul hellenilor, acestia înca de la începuturile lor s-au folosit întotdeuna de aceeasi limba, însa diferita de a neamului pelasg… Pelasgii însisi erau un popor de neam barbar”
Aceste cuvinte sunt scrise de Herodot, parintele istoriei. Cine erau pelasgii? De ce au disparut? Vom vedea in randurile urmatoare.

Cine erau pelasgii?
Vechile traditii istorice ale grecilor, egiptenilor, fenicienilor si assyrienilor aminteau de un vast imperiu al rasei pelasge, care, in epoca sa de putere si de marire, se extinsese peste o mare parte din Europa, Asia si Africa.
Originea este obscura si se duce undeva in negura timpului. Este o imbinare de mit si legenda. Oricum primii regi pelasgi, mari civilizatori, sunt de origine mitologica, Uran si Saturn, probabil cerul si pamantul.
Dupa N. Densusianu pelasgii au construit cel mai mare si mai puternic imperiu in Europa preistorica, intinzandu-se din pustiurile Saharei pana in muntii Norvegiei, din pacate nu au lasat nimic scris care sa le dovedeasca trecutul maret in afara de pietre si ruine cu „zmangalituri” ciudate, despre care nimeni nu s-a gandit ca ar putea reprezenta ceva.
Alergand pe intinsurile Europei, raspindindu-si cultura si limba, arienii, pelasgii, tracii au generat „cultura latina”. Inotdeauna in spatete unei culturi mari se gaseste o alta, neobservata, uitata, neglijata, ignorata… Si care a fost cultura, civilizatia in spatele celei grecesti, latine?
Crearea Imperiului Pelasg a avut loc dupã glaciatiunea Wurm, in jurul anului 6.000 î.Hr. Acest mare imperiu avea centrul administrativ, politic, religios în regiunea Muntilor Carpati, probabil cu precãdere în Ardeal si avea o vastã întindere: Europa, Nordul Africii si o parte din Asia.
Pelasgii erau vazuti de autorii antici ca fiind urmasii atlantilor, fiind barbati foarte inalti (de altfel s-au descoperit pe teritoriul tarii nostre schelete de peste 2 m inaltime). De altfel traditia din zona Maramuresului vorbeste despre stramosii uriasi, care traiau pe teritoriul tarii nostre.
Limba pelasgilor
Este din ce in ce mai evident ca romanii nu sunt chiar „urmasii Romei” si ca nu au avut timp romanii (mai ales ca nu erau latini autentici, fiind veniti din toate colturile imperiului) in 165 de ani sa „romanizeze” populatia locala.
Pelasgii aveau o limbã comunã, unicã, o limbã prelatinã, asa-zisa protolatina. Grecii afirmau, la venirea lor în europa, cã pelasgii vorbeau o limbã barbarã, diferitã de a lor.
Quintilian aminteste cã, dacã se adaugã la cuvintele latine, ori, se lãsau pe dinafarã unele litere sau silabe, se obtinea vorbirea barbarã. Dupã unii autori, limba barbarã avea carcterul unei limbi latine vulgare sau rustice.
Romanii însisi erau etichetati de cãtre greci ca vorbitori de limbã barbarã. Poetul Ovidiu si-a compus ultimele versuri apelând la latina barbarã a getilor, atît de apropiatã de latina literarã si a afirmat cã el însusi a devenit un poet get. Pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci si împãrat se face fãrã translatori, în deplinã întelegere. Nu putem crede cã „dacii cei mândri si nemuritori” s-au servit de latina împãratului.

Asemanarea dintre limba etrusco-pelasga, albaneza si italiana
Religia pelasgilor
Herodot spune ca religia grecilor si romanilor ar fi urmasa celei pelasge. Nicolae Densusianu remarcã faptul cã majoritatea popoarelor civilizate din vechea Europã au împrumutat în religia lor panteonul pelasgic, pe care l-au gãsit la vechii locuitori. Cea mai arhaicã religie, dar poate si cea mai înaltã si profundã de pânã acum, o reprezintã adorarea Cerului si a Pãmântului.
Grecii personificau Cerul prin Uranus, iar Pãmântul prin Geea sau Gaia. Cerului i s-au dedicat cele mai mari înãltimi muntoase si pe teritoriul Daciei ne stau mãrturie monumentele megalitice din Carpatii Meridionali. Primii regi pelasgi, asa cum am vazut, au fost Uran si fiul sau Saturn. Urmatorul rege s-a numit Ianus, unul din primii zei romani (simbolizat printr-un falus).
Nicolae Densuseanu considerã Sfinxul ca o reprezentare a lui Saturn, o legãturã a omului cu Cerul. El afirmã cã muntii Carpati erau muntii sfinti ai pelasgilor, cum au fost ulterior Olimp in mitologia greacã sau Atlas. Denumirile din Bucegi: Caraiman si Omul nu sunt altceva decât Cerus Manus al romanilor si Saturn, numit si Omul. De altfel, pentru antici, tinutul zeilor era zona hiperboreeanã, la nord de Istru.
Dupã cum amintea Vasile Lovinescu, nenumãrate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean (sfant). Multi istorici antici au afirmat ca hiperboreenii ar fi pelasgii de la nord de Dunare (mitul blajinilor preluat de religia crestina ar fi originar din acea perioada).
Regii pelasgilor
Am amintit de cei doi regi legendari Uran si Saturn. Saturn este acela, dupã cum spun traditiile vechi, care i-a determinat pe oameni sã pãrãseascã viata sãlbaticã, îi adunã în societate, le dã legi si i-a învãtat agricultura. El este cel care a generat fericirea omeneasca. Sub imperiul lumesc al lui Saturn este identificat paradisul terestru al Bibliei, acele secole pline de abundenþã, când pe pãmânt dominau justitia si buna-credinþã.
Cultul lui Saturn era rãspândit în special în nordul Istrului si în nordul Italiei. Saturn era la geti acelasi cu Zalmolxis. Dupã cum ne spune Diodor din Sicilia, în antichitate, întreaga regiune nord-vesticã era consideratã ca imperiul religiei lui Saturn.

Ianus
Sub domnia lui Typhon marele imperiu incepe sa decada. Hermes, urmasul acestuia, a avut centrul cultural si politic tot la nord de Istru. El a ramas in spatiul daco-getic sub numele de Armis sau Sarmis (Thot la egipteni). Sarmisegetusa se pare ca era resedinta acestuia. Acesta a fost considerat intemeietorul stiintelor „divine”, fiind zeul mestesugului si negustorilor la greci.
Domnia lui Marte, pe care grecii l-au numit Ares, a ramas in istorie prin faptul ca i-a invatat pe pelasgi sa fabrice arme din metal. In listele egiptene, urmeaza la tron Hercule si apoi Apollo, acesta fiind hyperboreu de la nord de Dunare, unde a ramas venerat dupa moarte ca Apollo Hyperboreanul (sau Hyperboreul), celebrul sau templu fiind in insula Leuce (actuala Insula Serpilor).
Durata Imperiului pelasg condus de regii-zei este consideratã ca fiind de aproximativ 1500 de ani.
Divinitãtile gãsite în mitologiile popoarelor antice îsi au originea în aceste meleaguri, traditia lor fiind continuatã de cãtre geto-daci, transmitându-se pânã la noi în colinde si tradiþiile pãstrate în teritoriile românesti. La geti vom gãsi o spiritualitate nealteratã, remarcându-se ulterior doar anumite tendinte care amintesc de epoca decadentei care va urma, una din acestea fiind sacrificiul uman, adoptat ulterior.
Concluzia este ca pelasgii, acest popor mai mult sau mai putin legendar, a existat si a pus o amprenta decisiva asupra civilizatiei si culturii europene si nu numai, iar tablitele de la Tartaria, despre care vom vorbi in articolele urmatoare, sunt dovada ca aveau si o scriere propie.

 

Cine se teme de daci?

Perspectiva pe care o aveau anticii asupra lumii geto-dacice era foarte diferită de cea care le este transmisă astăzi românilor prin cărțile de istorie. Din păcate, încă există istorici români care pretind că geto-dacii erau mai primitivi, mai înapoiați. Noroc că au venit romanii să îi învețe să se spele, nu-i așa?!…

Această imagine este contrazisă nu numai de impresionantele construcții romane în care dacii sunt evidențiați într-o manieră fără precedent – a se vedea Columna lui Traian, cel mai spectaculos monument artistic al antichității, și uimitoarea colecție de statui impunătoare de daci (toate în poziții demne), peste 100, care decorează marile muzee ale lumii.

Alături de aceste probe, izvoarele istorice arată cu claritate că geto-dacii erau foarte respectați din punct de vedere militar, forța lor inspirând în multe perioade istorice teamă conducătorilor Republicii Romane și apoi ai Imperiului Roman. Și ca să dovedim că este așa, vă prezentăm câteva izvoare antice edificatoare:

Horațiu, despre pericolul dacic în secolul I î.Ch. (Ode):

“Puțin a lipsit ca Roma, sfâșiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci și etiopieni (egipteni, n.n.): aceștia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (dacii, n.n.) se pricep mai bine decât toți la aruncarea săgeții.”
Paulus Orosius, despre geți (Împotriva păgânilor în șapte cărți):
“…geţii aceia, care acum sunt (numiți) goţi şi despre care Alexandru (cel Mare, n.n.) declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus (Lisimah, n.n.) se îngrozise şi pe care şi Caesar i-a evitat…”
Lucan, despre pericolul dacic (Epopeea Farsalia):
“Zei cerești, țineți departe de mine această nebunie și anume ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mișcare pe daci și pe geți, Roma să cadă iar eu să rămân liniștit…”

Strabon, despre Burebista (Geografia):
“Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un Stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”
Synessos, despre geți și masageți (Fontes)
„Geții și masageții, care obișnuiesc să-și pună alt nume, ba chiar unii dintre ei își schimbă trăsăturile feței printr-o anume dibăcie, ca să pară că s-a născut din pământ un neam mare și îngrozitor, aceștia vă înspăimântă astăzi. Ei trec Istrul și cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie.”
Ovidiu, despre geți (Scrisori din Pont):
„Cei mai mulți oameni de aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Romă, și nu se tem de armele soldatului ausonic. Le dau inimă arcurile și tolbele lor pline de săgeți și caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea și foamea și faptul că dușmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.”
Dio Crisostomus, despre armata geților (Discursuri):
„Am ajuns la niște oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitați și tulburați ca niște cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna și înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme și oameni înarmați.”
De altfel, înainte de războaiele dintre Decebal și Traian, geto-dacii au reușit în mai multe rânduri să îi învingă pe romani. Mai jos, un citat edificator:
Paulus Orosius, despre războiul daco-roman din anul 87 d. Chr. (Istorii împotriva păgânilor în șapte cărți):
„Căci cât de mari au fost luptele lui Durpaneus (Decebal, n.n.), regele dacilor, cu Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor… Domiţian, umflat de cea mai nebunească vanitate, sub pretextul înfrângerii duşmanilor, triumfa (pretindea in mod fals triumful, n.n.) pentru legiunile distruse”

geto-dacii,in scrierile anticilor

Istoricii au identificat aproape 300 de autori antici ale căror scrieri s-au referit la strămoşii noştri. Cele mai multe dintre ele au pierit înainte de a fi cunoscute, lăsând doar mărturii despre existenţa lor.

Sute de scrieri despre viaţa dacilor au fost distruse încă din Antichitate. Se cunoaşte existenţa lor din mărturiile unor istorici ai acelor vremuri, dar soarta lor a fost nefastă: scrierile au ars o dată cu bibliotecile şi colecţiile antice în care au fost păstrate, s-au distrus prin trecerea timpului, ori au fost distruse deliberat împreună cu copiile lor sau au pierit o dată cu autorii lor, savanţi ai mileniilor trecute.
Existenţa unor astfel lucrări a dat naştere unor adevărate teorii ale conspiraţiei, în care se susţine că multe dintre ele nu au fost distruse, ci doar ascunse în diverse locuri misterioase. Alexandru Papadopol Calimah un cărturar din secolul al XIX-lea a fost primul român care a inventariat scrierile pierdute despre daci, geţi şi Dacia. A numărat aproape 300 de autori de opere literare vechi, unele cu numeroase volume, din care cele mai multe s-au pierdut cu totul.
Iată câteva dintre acestea:

Istoria Daciei, de Dio Chrysostomos
Filosoful stoic Dio Chrysostomos a trăit în vremea împăratului Traian, căruia i-a fost apropiat. „Din scrierile sale s-au păstrat 80 de discursuri importante. „Acest Dio a scris o carte despre ţara noastră: Istoria Daciei. Flavius Filostratul, care a trăit şi a scris pe la 230 d.Hr., face menţiune de această scriere cu mare laudă”, informa Calimah, în volumul „Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia” (reeditat la editura Dacica, 2007).
Cartea despre Dacia şi Tracia a lui Strabon
Strabon (n. 63 î. Hr. – d. 26 d. Hr.), un al istoric important al lumii antice, a relatat despre Zamolxis şi obiceiurile geţilor, în lucrarea sa Geografia. Nu a fost singura sa operă despre Dacia. „Marele geograf Strabon, pe la anii 26-1 î.Hr. a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care nu o avem. Istoria sa în 47 de cărţi este cu desăvârşire pierdută”, informa savantul român.
Istoria Daciei, de Appian

Istoricul roman de origine greacă Appian a relatat în 24 de volume, create la mijlocul secolului al doilea, Istoria Romanilor. Jumătate dintre ele au fost pierdute. „Appian a scris o istorie a Daciei. În prefaţa sa la scrierile sale istorice, el însuşi ne zice aceasta: <<… pe unii dintre geţii de dincolo de Istru, pe care romanii îi numesc daci… Scriu în funcţie de fiecare popor în parte astfel încât (lucrarea) va fi împărţită în cărţi după popoare>>. Importanţa acestei istorii se dovedeşte din înseşi aceste cuvinte ale lui Appian. După încredinţarea ce ni se dă în Zonaras, Istoria Daciei se cuprindea în întreaga carte a XXII din scrierile istorice ale lui Appian”, informa Calimah.
Poemele getice ale lui Ovidius
Mărturii literare despre geţi i-au aparţinut poetului latin Ovidius, exilat pe ţărmul Mării Negre, în urmă cu circa două milenii. Multe dintre operele sale au fost pierdute. Printre ele se numără poemele dedicate localnicilor în mijlocul cărora şi-a trăit ultimii ani din viaţă. „Ce au devenit aceste poeme ale lui Ovidiu? Câtă lumină ar fi revărsat ele asupra istoriei dace, asupra limbii, asupra a tot ce se atinge de Dacia noastră? Ele sunt pierdute pentru totdeauna şi numai din scrierile latine ale ilustrului lor autor noi ne informăm că ele au existat”, informa autorul volumului „Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia”.
Tacit şi războaiele daco-romane
Istoricul latin a trăit în vremea împăraţilor Nerva şi Traian, iar una dintre lucrările sale de seamă, pierdută peste vremuri, se referea la expediţia romanilor în Dacia: „Mă apuc de o lucrare (plină) de dezastre, înspăimântătoare prin războaie, înverşunată prin revolte şi groaznică chiar şi în timp de pace; patru împăraţi ucişi de sabie; trei războaie civile, mai multe externe, cea mai mare parte amestecate, succese în răsărit, insuccese în apus; Illyricum agitat, Galiile şovăielnice, Britania supusă şi imediat apoi abandonată, neamurile sarmaţilor şi ale suebilor ridicate împotriva noastră; dacul devenit celebru prin înfrângeri de ambele părţi”, relata istoricul Calimah, citând autorul antic. „Acest pasaj ne dovedeşte că Tacit chiar în Istorii a scris mult despre Dacia. Dar în cărţile lor, câte ni s-au păstrat, numai în două rânduri ni se vorbeşte despre daci în puţine, foarte puţine cuvinte”, adăuga autorul culegerii.